Confesiunile memoriei

O nouă bătaie a inimii,o nouă oră,o nouă zi,un nou început.Se trezeşte din pat ca şi cum nu ar fi dormit deloc.Nu puteai citi nimic pe chipul şi comportamentul ei.Se apropie cu paşi mărunţi dar hotărâţi de fereastră.Perdelele îi mângâie mâinile,în timp ce ea le dă la o parte pentru a putea arunca o privire pe fereastră.Camera se iluminează din ce în ce mai mult.Razele Soarelui îi luminează chipul într-un mod aparte,nemaivăzut.Contactul puternic dintre razele Soarelui şi ochii ei a dat de gol multe lacrimi uscate,care pot fi citite şi în prezent în ochii ei căprui care sunt însuşi oglinda sufletului său.

A deschis fereastra apoi s-a îndepărtat de ea,plimbându-se desculţă prin casă.Era atât de adâncită în gânduri încât nu a remarcat răceala gresiei pe care călca,atât de adâncită în gânduri încât nu băga în seama paharele sparte şi vinul vărsat de pe gresia din bucătărie.Mâncarea era intactă dar rece.Era cina de aseară.Îşi îndreaptă după o perioadă privirea către o furculiţă care era pe jos.Îşi reaminteşte şocul atât de puternic pe care l-a avut când a scăpat-o.Începe să suspine dar se opreşte.Nu va plânge!Toate lacrimile pe care le avea acum sunt pe pernă.

Gustul amar al serii precedente îl simte în permanenţă şi ştie că nu va putea scăpa de el o bună perioadă de timp.S-ar putea spune că are ceva pe conştiinţă.Dacă întradevăr are e atât de bine ascuns încât nu există nici o speranţă de a afla acel ceva.Contrastul dintre începutul şi sfârşitul zilei de ieri pare să o copleşească.

O bătaie în uşă o face să tresară.Rămâne pe loc.Vrea să deschidă,dar rămâne pe loc.Bătăile se repetă de nouă ori apoi se opresc.Nu e convinsă că persoana care a căutat-o a plecat.